Un
sanatoriu în care am trăit: „cu toată mizeria adunată în acei ani”
Disperararea croșetată cu umor, este
disperarea celor care s-au lovit de zidul de netrecut al micimii umane în
vremuri de tristă amintire. Romanul lui Adrian Alui Gheorghe „Laika”, apărut la editura Cartea
Românească, 2014, are dublul privilegiu de a fi fascinant și contagios.
Fascinant pentru că surpriza vieţii şi proiecţia mitică a omului îi deschide
cititorului o cale de ieşire din întunericul minţii la care ne-a constrâns vechiul
regim, cel de dinainte de '89. Contagios pentru că Adrian Alui Gheorge are fantezie și își plasează personajele pe
muchea celor două tărâmuri („conștient” și „subconștient”), pentru a reinventa
romanul acolo unde imaginația critică pare să cedeze locul scriitorului și a
lua locul cercetătorului în acceptarea scrierii. Roman ficţional (pe de
o parte) şi realist-psihanalitic axat cu precădere pe adâncimea impresionantă
şi incomensurabilă a Fiinţei umane (pe de altă parte), Laika nu caută stările cu adevărat mari ale suferinței noastre (ca
popor), cât o interpretare a faptelor petrecute dinainte de '89. O proiecție în
încâlcitul vis al unui regim aflat în derapaj. După unii critici, romanul lui
Adrian Alui Gheorghe „ar putea fi mult aşteptatul roman al Revoluţiei române,
tragic şi comic deopotrivă”. „Că dacă ar arde sanatoriul, cu toată mizeria
adunată în ani, poate că altfel s-ar desprinde și el de trecut” (E vorba despre
doctorul Adrian Bîlbîială – ultimul doctor al sanatoriului de boli nervoase).
Asta ne amintește de ancestrala chemare a lui Vlad Țepeș scrisă de Mihai
Eminescu.
Dacă la autoriii plini de seva
imaginației, în narare, nucleul mitic era situat în plan central iar elementele
de basm sau de mitologie pătrundeau nestingherite în cadrul obişnuit al prozei,
la Adrian Alui Gheorghe personajele capătă pe parcurs o identitate în această
continuă fugă narativă din ireal în real. Aproape toate evenimentele în care se
mişcă personajele lui Adrian Alui Gheorghe au o taină a percepţiei informaţiei
primite, de unde nu te aştepţi, şi din când în când li se oferă semne că nu
parodierea de către autor le scoate în față ci naturalețea cu care își fac
intrarea în actualitatea prezentă a narațiunii.
Glod e numele unei localități unde fusese construit, cu mulți ani în
urmă, un sanatoriu de boli nervoase pentru tovarășii cu munca de ideologizare
„o luptă grea care lăsa urme adânci”. Practic, spune autorul, acest sanatoriu
fusese construit ca o alternativă la casele de nebuni ale vremii. Erau cazați
aici, pacienți cu nervii foarte zdruncinați dar care nu erau agresivi. Mulți
pacienți erau trimiși aici, prin cunoștințe sus puse, că dacă nu era
alternativa numită Glod, cu siguranță, cam toți ar fi înfundat pușcăria. Laika
era o cățea („puteai să o asociezi unei rase de câini rusești”) adusă la
sanatoriu de vreun doctor ori paznic și între timp, își căpătase un statut bine
determinat. Fusese dresată de unul dintre paznici, Sandu Bilașcu, care făcuse
din cățea o vedetă. Cum i se striga: „Ia de la americani, francezi, englezi,
germani...” (numai capitaliști), Laika nu punea botul pe salam, copan sau carne
macră. Cum auzea, în schimb numele țărilor comuniste, hăpăia, la repezeală,
totul. Devenise atracția sanatoriului și chiar i se dusese vestea până sus la
cadrele de nădejde ale partidului care au vrut să facă o surpriză cuplului
prezidențial, mai ales tovarășei, cu ocazia unei vizite în județ. Ideea asta
avea să-i coste, poate viața, pe cei care avuseseră inițiativa, pentru că Laika
avusese un comportament anapoda și nu mai respecta comenzile și chiar atentase
la viața primei doamne a țării. Din vedeta sanatoriului Laika avea să fie
cărată în șuturi și înfundată, mai mult moartă, într-o cușcă din sanatoriu unde
avea să și sfârșească taman în timpul revoluției. Maistrul Pădureț, cel care se
dusese să-i dea ceva de mâncare („pâine înmuiată în lapte, că atâta mai putea
înghiți”), a venit și a spus tuturor „că animalul nu o mai duce mult”, că doar
privește într-un punct fix și tremură încontinuu. Sfârșitul ei pare o premoniție
și pentru actualul regim. Căci odată cu moartea cățelei Laika va începe și
revoluția.
Cartea aceasta va părea
cititorului, prin prisma unei revoluții neclare și firescul întâmplărilor
povestite, pesemne, nesfârșită, dar îl asigur că tot acest „zbucium” ideatic al
personajelor bănuite sau închipuite este singurul lucru care există fascinant
pe lume, mai bine zis, lumea însăși din ea. În alegoria numită
„sanatoriul Glod”, retrăim cam tot ceea ce se întâmpla în societatea
„multilateral dezvoltată” a epocii „de aur” (cea dinainte de '89) de pe vremea
lui Ceaușescu. Ceea ce îl detașează pe Adrian Alui Gheorghe de un analist
istoric al evenimentelor de atunci e fraza sa umoristică. Dar și întâmplările evocate
cu haz de pe vremea când sanatoriul fusese vizitat de Ana Pauker și amantul ei
rus, și cărora țiganul muzicant Fotache le făcuse un cântec care îi adusese,
bietului amărât, sfârșitul. Istoria sanatoriului, experiențele avute aici,
aveau să fie scoase la iveală odată cu descoperirea Jurnalului ținut de medicul
Pantazi. Pacienții aduși la Glod, vin cu lumea lor încărcată de tenebre și
încercări abominabile. Prin pacientul Ion Măcinoi luăm contact cu lumea
înfricoșată a închisorilor comuniste, așa zise de reeducare. Prin Moise Poponeț
intrăm în lumea diplomaților și generalilor (vezi cazul Pacepa), unde se
tremura de jos în sus, adică spre cei care se considerau dumnezei. Servilismul,
pupincurismul într-o societate cu specimene ca Poponeț sunt fascinant descrise
în această carte. Și cum se întâmplă de obicei într-un regim dictatorial, totul se prăbușește pentru
Poponeț și protejații săi odată cu fuga lui Pacepa din țară și apoi declarat ca
spion al regimului. Cititorul va reține și pățania lui Mișu Zavate ori faptele
regizorale ale pacientului Radu Sbârnă. Toate de un umor sănătos. La sanatoriu,
găsim și femei în calitate de pacient: vezi cazul Elena Burtă, fostă
prim-secretar la un județ din sudul țării, ajunsă aici în urma capriciilor
tovarășei Elena Ceaușescu, întrucât avusese impresia că Nicolae s-a uitat
„nu-știu-cum” la cucoana aia provocatoare. Apoi Paula Cernatov, ziarista care
se îndrăgostise de „întâiul cârmaci al țării”. De nepermis în afara consoartei,
nu? Ultima pacientă internată înainte de '89 era Dora Ghivirigă, o casieră de
la CUG Iași. Participantă la congresul al XIV-lea al partidului comunist,
leșinase de emoție tocmai la apariția tovarășului la tribună. Întâmplarea
fusese comentată „cu răutate” la Europa Liberă și asta îi adusese nenorocirea
numită sanatoriul Glod.
Evenimentele din decembrie '89, revoluția
ca atare, curge atât de firesc în poveste, încât ai senzaţia că retrăiești entuziasmul
cu care țara și noua conducere au intrat în istoria din care poporul nu s-a
dumirit nici până acum ce s-a întâmplat cu el. Că a fost (cum spune autorul)
„masă de manevră”, că doar a respectat zicala „la vremuri noi, tot noi”, adică
tot demgogii, idioții și retardații au luat locul impostorilor ori redușilor
mintali care ne-au condus în vechiul regim, conform zicalei: „orice i-ai face
păduchele tot în față iese”. Important e să nu ne pierdem umorul, cum și spune
un pacient cu o mușcătoare ironie: „Când dai drumul la radio se aude un
țăcănit, când dai drumul la televizor îl vezi pe țăcănit pe micul ecran. Lumea aplaudă”. Abia de aici încolo, subiectul
e amuzant și pasional: cum s-a desfăşurat revoluţia română la un „așezământ” de
boli nervoase. Bancurile care vin pe orice cale, de cei care participă în fața
televizorului, la revoluție, fac demarcația dintre normalitate și absurd. De un
umor aparte, aceste intervenții la tribuna noii democrații, pare a fi răspunsul
cel mai sănătos la clipele care au făcut revoluția. De-ar „arde și sanatoriul”,
imaginar, reînființat fără voia
poporului care s-a dus cu drag după '89, la vot, cu toată mizeria care nu pare
a fi desprinsă de trecut, cum spune un personaj din carte, poate n-ar fi numai
consolarea doctorului Andrei Bâlbîială, ultimul dintre directorii sanatoriului.
Însă romanul Laika, rămâne pentru
cititor o carte ca o terapie a sufletelui său neostoit după mult așteptata
schimbare.
FLV
Mulțumesc, Mișu Vladimirescu! Îndatorat ...!
RăspundețiȘtergere