Cu tata la ultimul lui război
(din Jurnalul de front)
noiembrie 1942
În regimentul nostru se aflau, în dimineaţa zilei de 17 noiembrie,
soldaţi aflaţi aproape de epuizare, dar eram cu toţii încrezători în bătălia
acelei zile, hotărâtoare pentru noi. Unii tremurau, fiindcă gerul dimineţii nu
ţinea cont că aveai manta pe tine ori doar uniforma de toamnă. Mă uitam, pe sub
coada ochiului, şi îmi păreau nişte eroi dintr-o poveste orientală. Dar
cazematele, în care aşteptam cu toţii semnalul atacului, cu noroiul peste
noapte îngheţat, nu aveau nimic din atmosfera acelui basm oriental. „Aşadar, început de secol într-o înfundătură din Rusia, şi
noi, nişte eroi ai ţării ori doar aventurieri în acest război”, mi-am spus,
convins că am să scriu fraza asta, ceva mai târziu. Aici, la Skirokinski,
soldaţii se căutau cu o seară înainte, la lumina opaiţelor şi lumânărilor, de
„mitraliori”, cum le spunem noi, păduchilor. Trezindu-mă dimineaţa şi stând la
ferăstruica cazematei, ca împăratul ce tocmai urmărise de o vreme un stol de
ciori ce tot s-a rotit peste cupola umedă a catedralei (cum citisem undeva că
ar fi făcut ţarul Nicolai al Rusiei), mi-am amintit de vorbele contelui
Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eşli budu jiv” (adică: dacă
va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Mi-am repetat de câteva ori fraza asta, în
gând, că-mi suna al naibii de ciudat pe câmpul de luptă de la Skirokinski. Când
ni s-a transmis că putem porni atacul, primul lucru pe care l-am făcut a fost
să-mi scuip în sân şi să-mi fac rugăciunea
dinaintea lui Dumnezeu. De la Skirokinski şi până la Don, nu am găsit o casă în
picioare. Şi am mers cale de două zile! Ne opream la fântânile cu cumpănă
aflate în calea noastră şi ne potoleam setea. Nu puteam bea toţi, dar cred că
secam fântânile în urma noastră. Care nu apuca nu bea. Nu mergeau călare decât
de la căpitan în sus. Eu, fiind în grad mai mic, mergeam pe jos alături de
soldaţi, iar în spate ne duceam raniţele, cam la 30 kg greutate, în care aveam
alimentele de război şi muniţia necesară. Pe tot parcursul drumului n-am văzut
decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp, ici-colo.
Aşadar, pe o suprafaţă de numai câţiva kilometri pătraţi, se desfăşurase
înaintea noastră un atac căruia îi căzuseră victime zeci sau poate mii de soldaţi,
pentru că terenul era răscolit peste tot de obuze. Uneori, se auzeau, în stânga
noastră, nemţii, cântând pe limba lor. Ca răspuns, am început să cântăm şi noi:
„Bătrâne, vino şi
povesteşte
De lupta de la Mărăşeşti!...”
Marşul acesta a fost cântat pe întregul traseu pe care l-am parcurs.
Mulţi dintre noi nu ştiam cântecul, mormăiam versurile, asta la început, apoi
am început să-l cântăm cu toţii, de nu se mai auzea, până la cer, decât
cântecul nostru. Când se apropia vreun avion, ai noştri se uitau cu atenţie să
nu facă, cumva, vreo confuzie şi să ridice ţevile tunurilor asupra lor. Nu
auzeam decât vorbele celor de lângă mine:
- Vine în picaj, nemernicul... Jos,
jos... Domnule sublocotenent, ăştia or fi de-ai noştri?
- Ai dracului, iar încep!, spunea
altcineva. (Şi urma o detunătură de obuze, de ne băga în sperieţi).
Seara, veneau şi ne aduceau
mâncare şi, cum nemţii nu erau învăţaţi să mănânce mult, ne dădeau câte un
baton de miere sintetică şi câte o conservă pentru ziua următoare. Noi o mâncam
seara şi ziua următoare răbdam. La Tagarok, am primit ordin să o luăm la
stânga, pentru cotul Donului. Un major mustăcios răsuflă, lângă mine, uşurat:
- În sfârşit, domnule sublocotenent, cred
că ne vom odihni şi noi, astăzi. Măcar cât să tragem o porţie de tutun!
Dumneata nu fumezi, domnule sublocotenent?, m-a întrebat. I-am făcut semn că
aveam numai să mă trag deoparte şi să notez câte ceva în caietul meu, impresii
de front, în acel blocnotes de campanie pe care-l purtam cu mine tot timpul. Am
ajuns, mai apoi, la Tagarok şi nu ne-au mai dat pauză ci ne-au băgat direct în
tranşeele făcute de nemţi. Tranşeele erau la înălţimea unui om şi aveau anumite
locuri de tragere, la înălţimea malului ridicat. Cum am ieşit din tranşee, nu
ştiu cum au făcut ruşii de ne-au descoperit, că au început gloanţele să ne
treacă pe la ureche. Ne-am desfăşurat în trăgători. A şi început un
bombardament infernal. Am rămas cu gura căscată şi ochii holbaţi la orizontul
dinspre care se trăgea. Soldaţii nu mai simţeau vântul rece ca gheaţa. Îi
vedeam, stând încordaţi, cum aşteptau comanda mea, într-o linişte apăsătoare
care ne răscolea la toţi măruntaiele. Au apărut trei avioane ruseşti, din
acelea cu biplan, şi a venit imediat un Messerschmitt şi, într-un sfert de oră,
le-a doborât, unul câte unul, de era numai vâlvătăi de flăcări toată valea. În
jurul meu au căzut mulţi soldaţi. Strângeam din dinţi şi închideam ochii până
când nu le mai auzeam vaietele şi urletele de durere. În urma noastră, pe
răniţi îi ridicau cei de la grupele sanitare. Mă uitam la soldaţii din dreapta
şi stânga mea: departe de ei dorul de acasă, de iubitele lor. Citeam pe feţele
lor doar chinurile singurătăţii, duioşia gândurilor cu care, câteva clipe,
unii, ceva vreme mai înainte, umpluseră câteva foi albe în scrisorile trimise
acasă, sau îmi venea la ureche doar înjurăturile grosolane ale altora. Noaptea
care a urmat, deşi eram în noiembrie, am stat pe câmp numai în veston, fără să
simt răceala nopţii. Înapoindu-se din recunoaştere, comandantul bateriei de
stat major, colonel Grigorescu Ion, ne indică sectoarele de front pe care le
vom ocupa fiecare pluton, stabilind linia de apărare la circa 300 de metri în
faţa noastră. Comandanţii noştri făceau eforturi uriaşe ca să pătrundă, înainte
de venirea iernii, dincolo de Don. Am ocupat toţi poziţiile indicate,
comandantul bateriei alegându-şi punctul său de comandă pe vârful unei coline,
într-o zonă de lăstăriş sălbatic. Mi-a cerut să-i dau - să stea în punctul său
de comandă, ca agent de legătură cu posturile noastre de observare - pe unul
dintre sergenţii mei din pluton. I l-am dat pe sergentul Ivanciu Nicolae, un
dobrogean get-beget, bun cercetaş-topograf. La numai câţiva km de aceste
locuri, în spatele râului, tunurile bubuiau înăbuşit iar cerul era fulgerat,
din când în când, de proiectile luminoase. Toată ziua de 18 noiembrie am stat
liniştiţi, pe poziţia ocupată, şi nu ştiu să se fi întâmplat ceva deosebit,
atât în sectorul ocupat de artileriştii aflaţi la dreapta noastră, cât şi la
regimentele de infanterie din stânga noastră. Dar, în dimineaţa următoare,
peste liniştea lăsată din cursul dimineţii, să fi fost trecut de ora nouă, am
auzit un vuiet mare de motoare şi am văzut ieşind dinspre valea râului, venind
înspre câmpul cu păşune din stânga noastră, o formaţie compactă de tancuri
ruseşti, urmată în spate de o unitate de infanterişti care mergeau în pas
alergător. Câteva minute mai târziu, patru tancuri de tip greu ies din
formaţie, de pe linia în care înaintau în două coloane paralele, şi o cotesc spre poziţiile noastre. Cum a
apărut primul tanc în faţa poziţiei ocupate de sublocotenent Vintilă,
comandantul plutonului tunuri regimentare de 40 mm, aceştia trag foc cu un tun,
proiectilul de numai 40 mm ricoşează din blindajul gros al tancului apărut în
faţă, iar tanchiştii trec cu viteză mare peste tun, pe care-l strivesc ca pe o
surcea, de-l fac una cu pământul. Tancul face o manevră de rotaţie în loc şi se
repede asupra celui de-al doilea tun. Sublocotenentul Vintilă reuşeşte să scape
din faţa obiectivului său, aruncându-se în spatele malului unui pârâu care
curgea paralel cu direcţia de deplasare a tancului, şi se salvează. La fel se
salvează şi servanţii tunurilor sale. Ceva mai devreme, noi făcuserăm
amplasamente, grupe individuale contra tancurilor, cât avuserăm loc să intrăm
în ele. Şi acolo eram cu sticle incendiare pregătiţi. Când am auzit tancurile
venind, m-am uitat de trupe. Tancurile nu veneau decât din faţă, şi nu aveau
oameni după ele, nu avea cine să le apere. Şi zic: „Aha, dacă nu aveţi soldaţi după voi, ai noştri sunteţi”. Şi au venit
tancurile şi, după ce treceau pe deasupra noastră, noi aruncam cu grenadele
anti-tanc şi cu sticlele incendiare. Unul a trecut şi pe deasupra mea. Am
aruncat grenada, şi imediat după scrâşnetul de oţel al şenilelor, am aruncat
sticla incendiară, de l-am lovit la radiatorul din spate, şi a luat foc. L-am
văzut la 10 m de mine, încremenind pe loc, arzând în flăcări, şi ăia din el
ţipând. Cei care ieşeau afară erau seceraţi de puştile noastre, cei care nu
ieşeau nu mai puteau să iasă, în veci. Acolo le era mormântul. Şi acela a fost
primul tanc pe care l-am distrus eu. Şi al doilea tanc, şi al treilea a fost
nimicit de soldaţii mei. Au murit toţi care erau acolo, în tancurile acelea.
Cel de al patrulea ne-a scăpat şi s-a dus mai departe. Nu a mai venit înapoi.
Cred că a plecat să închidă cercul care s-a făcut la cotul Donului. M-am uitat
după coloana de tancuri, care înainta în două linii paralele, şi îmi doream să
se mai desprindă câteva şi să o cârmească spre aliniamentul nostru, dar cred că
au descoperit locul unde se afla comandantul bateriei noastre de stat major, şi
am văzut cum au deschis imediat focul. Primul proiectil tras, care a explodat,
a fost aproape de poziţia ocupată de sergentul Ivanciu. Acesta e îngropat sub o
pătură de pământ, dar nu cred să-l fi nimerit în plin. Din umărul drept a
început să i se scurgă sângele, mânjindu-i toată faţa. În schimb, câţiva
soldaţi, aflaţi în preajma lui, au fost aruncaţi în aer, şi au rămas, ţepeni,
culcaţi la pământ. Un snop de gloanţe de mitralieră îl răneşte mortal pe
sublocotenentul Vintilă. Ceilalţi scapă nevătămaţi, iar tancurile, în
înaintarea lor, trec pe lângă groapa unde fusese acoperit sergentul Ivanciu,
unul, cârmind din formaţie, a vrut să-l calce şi să-l zdrobească, el însă,
fiind mai abil, şi-a ferit corpul de şenilele tancului, rămânând în groapa
amplasamentului, unde fusese aruncat de explozia proiectilului, până spre seară
- când au trecut pe acolo două sanitare nemţoaice care şi-au făcut milă de el,
văzându-l băiat frumuşel, l-au luat pe targă şi l-au expediat la un spital
militar de-al lor. Aviaţia germană, însă, nu s-a arătat toată ziua. N-am
înţeles asta - ce o fi fost cu aviaţia, care de obicei survola frontul - nici
în ruptul capului. După vreo două zile, tot
stând în tranşee, eu primesc ordin să distrugem cazemata mitralierelor de lângă
podul abia construit peste râu. Căpitanul mi-a dat un brand. Când am ajuns
acolo, i-am văzut pe ruşi înainte să ne vadă ei. Le-am făcut semn celor care mă
însoţeau să aştepte pe loc, iar eu m-am strecurat ca un şarpe până aproape de
ruşi. Şi am văzut o echipă de ruşi care lucrau şi ei la un brand. Am
înregistrat toate coordonatele lor.
Imediat cum m-am întors la ai mei, le-am spus să pregătească brandul şi
am început să tragem. Am tras un proiectil, şi am văzut că a căzut foarte
aproape de ei, de i-a aruncat la pământ. Am mai tras un proiectil şi nu ştiu
câţi am omorât, dar ruşii tocmai refăcuseră podul, distrus parţial de aviaţia
germană, şi înaintau cu trupe noi spre malul nostru. Un singur gând mă tot
rodea, cât am stat acolo în gropile anti-tanc. Un sergent, Filat Mihail, şi un
sanitar au zis că merg şi ei cu mine. Îmi făcusem, deja, un plan. Le-am spus,
pe scurt, cum stătea treaba. Pe drum era o pădure cu nişte iarbă înaltă. Ăia cu
mitraliera ne-au simţit şi au tras asupra noastră. L-au rănit uşor pe sergent,
iar pe sanitar l-am văzut apucându-se cu mâinile de abdomen şi încercând să se
târască doi-trei metri după un dâmb. M-am repezit, mai întâi, la sergent. Nu
avea decât braţul stâng sfâşiat de un glonte. I-am rupt cu un cuţit tunica şi
i-am legat rana cu o fâşie ruptă de la cămaşă. M-a asigurat că nu era ceva
grav, că putea continua să înaintăm până aproape de cazarma de unde se mitralia
în draci. M-am târât spre locul unde căzuse sanitarul. L-am găsit
zvârcolindu-se pe pământ, cu toate intestinele afară. A vorbit cu mine, 10-15
minute. Am fost uimit să aflu că mă cunoştea.
- Domnule sublocotenent... nu mă lăsa
aşa... Iartă-mă!... Mi se face tot mai frig. Luaţi-mă de aici, vă rog...
M-am uitat la el. Ce vedeam nu era spre binele lui. L-am chemat pe
sergent. I-a băgat sergentul intestinele înăuntru şi l-a legat cu o faşă, şi
l-am luat pe o foaie de cort, şi, târâş, l-am cărat spre batalion. Până la
batalion a murit. Dar cele spuse de acest sanitar mă marchează şi acum: „Domnule sublocotenent, vă rog să mă iertaţi. Vă cunosc
bine. Dumnezeu a făcut să ne întâlnim şi aici. Eu am venit cu Moceanu, la dumneavoastră
acasă, în Râmnicu Sărat, când v-au arestat de pe băncile școlii de subofițeri.
Când m-au luat în formaţia ce trebuia să facă percheziţia aia la dumneavoastră,
mie mi-au spus că e doar o glumă şi că e doar aşa să vă sperie. Cartea aia, cu
care v-au acuzat, parcă «Pentru legionari» el v-a pus-o în buzunarul hainei,
când nu eraţi acasă. N-am înţeles pentru ce vă ura. Ceva în legătură cu soţia
dumneavostră, ori cu faptul că i-aţi luat iubita, n-am înţeles. Trebuia să-l
demasc, atunci, dar n-am avut destulă putere. Dumnezeu m-a pedepsit acum.
Pentru tot răul pe care vi l-am făcut fiindcă am tăcut atunci. Vă cer să mă
iertaţi. Nu pot pleca la Dumnezeu, uşurat, dacă nu am iertarea dumneavostră”.
L-am luat în braţe de l-am ţinut pe genunchii mei, liniştindu-l că are să se
facă bine, că eu l-am iertat, Dumnezeu e martor că am fost sincer cu el şi m-am
rugat să-l ţină în viaţă. Mi-a strâns mâinile cu ultimele puteri şi mi-a dat
ceasul lui şi, scrisorile strânse la piept, pentru cei de acasă. Spre seară, ruşii
au închis cercul care s-a făcut la cotul Donului. Cerul se aprinsese de la
obuzele ce cădeau ca snopii de pe tarlaua de acasă, gloanţele şuierau prin aer,
şi proiectilele tancurilor aruncau jerbe de pământ peste tot. Nu ne mai vedeam
soldat de soldat. Frontul devenise un infern. Intraserăm în debandadă, şi
fugeam când într-o parte, când într-alta, că ruşii au trimis să-i captureze pe
cei care erau prinşi în cerc. La un moment dat, ne-am culcat seara într-o
cazemată de artilerie. Aveam acolo, într-o marmidă, secară fiartă şi ce mai
aveam noi prin raniţe, că altă mâncare nu mai aveam la noi. Cred că doar noi,
cei din postul meu de observare, eram cam ultimii rămaşi acolo, pentru că a
doua zi, de dimineaţă, am auzit nişte voci pe afară:
- Predai romanski, predai romanski!... În rest, tropote
şi paşi alergători. Am întredeschis uşa la cazemată şi mi-am aruncat ochii prin
deschizătură. Doi soldaţi ruşi erau postaţi dinaintea cazematei şi împungeau
aerul cu puştile automate.
- Hai mă, că ies
eu, ce s-o mai lungim atâta!, am zis.
Aveam pistolul într-o mână, nimic altceva. Am deschis
încet uşa şi am introdus, mai întâi, un picior. Apoi tot corpul. Şi când am
ieşit, am luat pistolul şi l-am aruncat jos.
-Predai.. Gatovî, bez pistolet. Vse predai!... După mine
au ieşit cu toţii, câţi erau acolo, cu mâinile sus, fără arme. Doar cu mâinile
goale. Nu ne-au mai făcut nimic, nu au împuşcat pe nimeni, decât că vedem o
coloană mare de soldaţi români şi germani, făcuţi prizonieri, şi ne-am dus
acolo, şi am găsit un mujic rus care avea o căruţă cu pâine. M-am dus la el şi
i-am cerut o pâine. Mi-a făcut din cap că nici să nu mă gândesc. Nu era pentru
noi. I-am arătat ceasul primit de la sanitarul mort, iar acela era înnebunit
după ceasuri, şi a vrut să-mi dea pe el o pâine. N-am fost de acord. I-am zis
să-mi dea două pâini de-alea, pe el. S-a învoit şi mi-a dat două pâini, pe
ceasul sanitarului acela. De acolo ne-au dus, în convoi, la o mănăstire pe
malul Doneţului. Acolo erau zeci de mii de prizonieri: români de-ai noştri,
germani şi italieni. Am împărţit pâinea cu cei din grupul meu, fiindcă
santinelele ruseşti nu ştiau cui să dea mai întâi de mâncare: un polonic de apă
fiartă cu nişte mei şi parcă ceva sfeclă, cui avea la el castroanele din
aluminiu. Noi nu aveam. Aici am apucat să notez câte ceva în caiet, şi la
sfârşit am mai aţipit de câteva ori. Închipuieşte-ţi Elenuța, draga mea soțioară, într-un rând
chiar am visat că eram sub salcâmul din curte, acasă, şi mâncam nişte ouă cu
muştar şi untdelemn! Doamne!... Cum mi se face gura apă, când mă gândesc la
ouăle alea!
FLV
(fragment din romanul în
lucru )