Cap. 10 - Pe muchie de cuțit
Ema căutase
și-n următoarele zile ziarul „Vremea”, sperând într-o revenire a
publicisticii lui Victor Sidȯriu de pe frontul de vest. În lipsa articolelor
sale, bucureștenii rămăseseră o vreme fără posibilitatea de a-și face o părere
temeinică despre luptele care se dădeau în vestul țării pentru eliberarea
Ardealului și alungarea trupelor germane peste granițele de odinioară.
Simțea că
ceva nu merge cum trebuie cu soarta lui Victor Sidȯriu, iar în cercurile
ziariștilor se discutau știri fioroase și se făceau prezumții sumbre după
apariția mărturiei soldatului care fusese martor la accidentul cu camionul în
care se aflau Victor Sidȯriu, ordonanța dată de la comandament și șoferul
camionului. Guri tot mai învrăjbite aruncaseră „pe piață” ipoteza că Victor
Sidȯriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană
și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din
primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș. Ema nu credea o iotă din tot ce
auzea în diverse cluburi bucureștene. Căută ziarul cu pricina și citi și ea
mărturia acelui soldat:
„…Făceam
față cu greu rației mici dată de aprovizionarea noastră. Ne-o mai completam
fugind din tranșee, noaptea, spre dealurile aflate în apropierea liniilor
germane, unde, spuneau unii care ajunseseră acolo, că se aflau vii cu struguri
tocmai buni de mâncat. Împreună cu un camarad de arme am dat o raită în zonă.
La un moment dat ne-am rătăcit și după un deal am văzut o lumină. Nu ne-am
lămurit cam ce era acolo, așa că ne-am târât unul în spatele celuilalt cât mai
aproape de acea luminiță. După niște foi de cort, folosite pentru camuflaj,
cred că am descoperit locul de unde nemţii transmiteau artileriei lor
coordonatele noastre. Locotenenții noștri nu se lămuriseră nicidecum de ce
toate bombardamentele de până atunci erau foarte precise şi cădeau fix pe noi.
Cortul era situat după un pod ce trecea peste o albie secată. La lumina unor
opaițe se aflau trei ofițeri în uniforme germane cu epoleți și însemne pe
caschete, iar lângă ei, deasupra unor hărți, am văzut figura corespondentului
nostru de război, Victor Sidȯriu. Îl mai văzusem de două-trei ori cu soldatul
ordonanță, după el, în spatele frontului, notându-și mereu într-un blocnotes.
Cât am distins la lumina opaițelor, cred că el era. De data aceasta purta o
manta ofițerească fără epoleți. Ne-am retras tot atât de tiptil precum
veniserăm, pentru a raporta toate astea comandanților noștri. I-am spus ce
văzusem și camaradului meu, dar acesta credea că mă înșelasem. El văzuse că
acel civil, în manta, doar aducea la chip cu Victor Sidȯriu, că ar fi fost c-o
palmă mai scund și ar fi deslușit câteva vorbe ungurești la acela, dar eu am
raportat exact ce am văzut…”
În vreme ce
parcurgea știrea din ziar, Ema simțise în mai multe rânduri că se sufocă.
Încerca să inspire, dar nu reușea în niciun chip să-și umple cu aer plămânii.
În acele momente, avu senzația că toată ființa sa e doar un biet fulg în vânt.
Inima îi bătea nebunește în piept. Respiră apoi din ce în ce mai rar și își
reveni. „Așadar, mărturia acestui soldat bezmetic, plecat la furat struguri, să
fi contat atât de mult în a terfeli numele scriitorului nostru drag?” Numai ea
putea dezlega enigma acestei povești încâlcite, însă pentru aceasta trebuia să
plece pe front. De aceea se și înființă la ușa cabinetului distinsului profesor
doctor Bagdasar, de la Spitalul Militar București. Ceru audiență soldatului
care păzea ușa cabinetului, dar acesta îi răspunse că domnul doctor nu avea
timp pentru audiențe. Ema nu mai suportă bădărănia soldatului. Făcu atâta
zarvă, strigând că va ajunge și la ministrul de război, generalul Mihai
Racoviță, dacă nu i se permitea să intre la profesor. Mintea ei era torpilată
de mârşăviile citite în „Vremea”, de
mărturia pe care o considera de rea voinţă, așa că ce mai conta mâna fermă a
unui soldat care îi bara trecerea. În toiul acestor frământări, ușa cabinetului
se deschise și o voce răgușită de tutun se auzi limpede:
– Nu vă
simțiți bine, domnișoară?
– Nu e vina
mea, spuse repede Ema. Întrebați-l pe dumnealui, soldatul fără inimă. Am cerut
doar câteva minute de audiență la domnul profesor Bagdasar. E o problemă de
viață și moarte ceea ce mă aduce la dumnealui, iar soldatul acesta spune că
nu-i pasă. Auzi! Nu-i pasă? Ca și cum moartea cuiva ar fi ceva firesc.
– Vă pot
ajuta cu ceva, domnișoară? întrebă calm vocea din ușa întredeschisă. Mustățile
zburlite, privirea rece și pătrunzătoare o fixa pe Ema, cu neîncredere.
– Te duce la
disperare, spuse Ema pe un ton plângăreț, arătând către soldatul cerber. Dacă
dumneavoastră sunteți distinsul profesor, atunci trebuie să mă ascultați. N-am
venit să vă răpesc timpul. Doar să mă ascultați două-trei minute. Atât vă cer!
Vă rog...
Profesorul Bagdasar îi făcu semn soldatului
că totul e în regulă și o pofti pe Ema în cabinet. Se așeză la birou, de partea
cealaltă a scaunului oferit musafirei, și rosti, cu ochii prin hârtii:
– Despre
ce-i vorba?
– Pe scurt,
domnule profesor, sunt asistentă medicală într-un orășel de provincie. Vreau un
document cu care să mă pot înfățișa la Spitalul Militar din Oradea, în calitate
de asistentă, ca trimisă din partea Comandamentului „Crucea Roșie”, din
capitală. Un bun prieten de familie, scriitorul Victor Sidȯriu, trimis pe front
în calitate de corespondent de război, se află în stare gravă la acel spital
după ce a fost rănit grav pe câmpul de luptă. Are brațul zdrobit. Au scris în
ziare... Înțelegeți? S-ar putea să nu mai scrie niciodată. Asta ar însemna
chiar moartea lui...
– Și de ce
crezi că prezența dumitale i-ar face numaidecât bine? întrebă profesorul în
timp ce tocmai își ridicase privirea din hârtii și se uita la obrazul Emei,
nemișcat și palid, cu ochii drept înainte.
– Dragostea
e cel mai mare leac, domnule profesor. Cât timp omul primește iubire are și
speranță. Nu stă scris și-n „Biblie” că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci
dragostea e mai tare și va învinge și moartea? Așa stă scris în Cântarea cântărilor cap. 8 versetul 6-7:
„pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o
pecete pe brațul tău și dragostea va fi mai tare ca moartea...”
Profesorul
Bagdasar îşi îndreptă bustul. Se prefăcu că nu observă cum îi tremura mâna Emei
și nici lumina strălucitoare din ochii ei. Așteptă doar o secundă, apoi se
întoarse și îi ceru asistentei, aflată după un paravan (Ema nu o observase de
când intrase în cabinet, fiindcă privise numai spre profesor, încercând să
descifreze fiecare mișcare a acestuia), să i se facă legătura cu Spitalul
Militar din Oradea, apoi cu cabinetul ministrului de război, generalul Mihai
Racoviță.
Telefonul de
pe birou sună în câteva clipe. În timp ce profesorul cerea informații despre
pacientul Victor Sidȯriu, Emei îi ticăia inima ca un ornic dezacordat.
Convorbirea dură exact un minut. Cum puse receptorul în furcă, profesorul o
fixă bănuitor:
–
Prietenului dumitale e pe cale să i se amputeze mâna sfârtecată de explozia
produsă în ambuscada de pe podul de la Turda. În plus, aiurează continuu. Din
ce mi s-a spus, nu cred că realizează cine este. De aceea mă tem că e prea
târziu. Dar poate ai dreptate. Sunt oameni care își prelungesc viața doar prin
iubire... Uite! pentru dumneata: „Toate leacurile la îndemână”, autor
doctorul-poet Vasile Voiculescu, ediția 1935. O carte renumită! zise
profesorul, luând de pe un raft de deasupra biroului cartea. Sper să-ți fie de
folos. Poftim și recomandarea mea pentru ministerul de război. Te prezinți
mâine dimineață la cabinetul său cu această recomandare a spitalului nostru,
pentru documentele însoțitoare. Vorbesc eu, între timp, cu secretarul
ministrului... Audiența dumitale a luat sfârșit. N-a fost prea greu. Și...
succes!
Ema se
ridică în picioare şi de emoţie uită să strângă mâna profesorului, care
rămăsese o clipă întinsă către ea. Se îndreptă spre ieșire cu inima ticăind
precum a unui iepure prins în bătaia puștii. Își aduse aminte că nu-i mulțumise
profesorului, se întoarse și îl îmbrățișă grabnic, sărutându-l pe amândoi
obrajii. Ieși din cabinet în culmea fericirii. Auzi doar mormăitul
profesorului, adresat pesemne asistentei de după paravan, tocmai când se
închisese ușa în urma ei:
– Sper că
are să reușească! E în stare să țină și cu dinții de viață. Am mai văzut minuni
pe lume...
Soldatul
care o privise, stând țeapăn, la ieșirea din cabinet, îi mai auzi doar râsul
cristalin, răspândit pe coridor.
Peste alte
două zile de la vizita pe care o făcuse la Ministerul de Război, Ema, având
asupra ei documentele însoțitoare, intra pe poarta Spitalului Militar din
Oradea. Portarul îi cercetă hârtiile după care învârti manivela telefonului din
gheretă. Transmise scurt câteva fraze și după ce puse receptorul în furcă i se
adresă Emei:
– Cum
intrați, drept înainte, la capătul culoarului e cabinetul doctorului maior
Angelescu. E scris pe ușa de la intrare. Vă așteaptă. Și ziceți că v-au trimis
de la Ministerul de Război, chiar din București?
Ema nu
răspunse. Traversă culoarul cel lung, trecu pe lângă sala de pansamente (o
recunoscu când tocmai ieșea o infirmieră cu o cutie în brațe) și se duse întins
pe culoarul de trecere, drept înainte. Dincolo de zidul cu ferestre, zări
infirmierele și doctorii mișunând printre șirurile de paturi așezate la zid.
Căută, în trecere, să descopere patul unde ar fi fost așezat Victor. Dar în
paturile de fier cu saltele de iută umplute cu bumbac și câlți, printre feșe,
bandaje și fețe nerase, nu îl descoperi nicăieri pe Victor Sidȯriu. Îl găsi,
însă, la capătul culoarului, așa cum i se spusese, pe maiorul Angelescu care o
aștepta împreună cu o infirmieră. Ema se prezentă și, totodată, întinse
documentele primite de la Ministerul de Război. Doctorul maior se uită în fugă
pe ele, le puse pe birou și o rugă pe infirmieră să o ia înainte. În vreme ce
înaintau prin saloane, Ema zări în dreptul unor paturi, paravane mari și auzi
glasul unor doctori ori infirmiere, șușotind între ei. „Acela trage să moară
(gândi Ema), de aceea au tras paravanul”. După costumația specifică cu boneta
pe care se vedea crucea, Ema înțelese că multe infirmiere și asistente lucrau
la Crucea Roșie.
– Va trebui
să vorbim mai încet, o preveni maiorul în timp ce înaintau printre paturi.
Salonul cel
lung era partajat în camere ce conțineau câte patru paturi, prin paravane din
lemn, lăsând un spațiu de trecere între capetele paravanului despărțitor și
zidul cu ferestre. Dincolo de zidul cu ferestre era culoarul pe unde trecuse
Ema la sosire. Îl descoperi pe Victor tocmai în ultima cameră, spre ieșire.
Patul lui era primul de la peretele din colț. Avea o pătură cazonă care îl
acoperea și, cum sta întins pe spate, Ema îi zări broboanele de transpirație de
pe frunte. Infirmiera luă de pe măsuța de la căpătâiul bolnavului pansamentul
muiat într-o tăviță cu apă și-i șterse fruntea de broboanele de transpirație.
Ema, care îl văzuse ultima oară la Poieni, în tabăra de pictură, constată că
Victor Sidȯriu era mult schimbat. Se așeză în genunchi, la căpătâiul lui și îi
luă mâna stângă, cea care se vedea ieșind de sub pătură și o duse la buze. Se
sfii s-o atingă pentru a nu-i pricinui vreo durere. Doctorul maior trase pătura
și de pe celălalt braț, dezvelindu-l. De sub bandajele pline de sânge, ce
miroseau puternic a acid fenic, Ema îi zări brațul sfârtecat de explozie.
Victor tăcea tot timpul, clipea în continuu din ochi, se uita nedumerit în jur
și rămânea apoi cu privirea fixată pe tavan. Părea că nu vede și nu aude nimic
din ce se petrecea în jurul lui. Era străin de tot ceea ce căuta Ema să-i
șoptească la ureche.
– După cum
vedeți, starea bolnavului nu-i prea bună. Nu cred că va suporta un transport,
cu camioanele armatei, la un spital din Cluj sau București. Își pierde adesea
memoria, iar cangrena din braț se întinde încet și sigur spre umăr. Nu credem
că va mai trăi mult dacă nu vom face amputarea rapidă a brațului drept. E
singura șansă, domnișoară Ema.
– Nu se
poate așa ceva! aproape că strigă Ema, atrăgând atenția celor din paturile
alăturate. Mai dați-i o șansă! Pentru asta am venit. Trebuie să credem în
miracole, domnule doctor.
– Cum
doriți, domnișoară! Infirmiera o să vă arate camera din curtea spitalului unde
o să locuiți. Programul este de zece ore în spital. La trei zile, urmează orele
de gardă, noaptea, printre bolnavi. Un regim crunt, însă n-avem încotro. O
parte din personal e trimis în spatele frontului. După ce vă stabiliți camera,
vă aștept în cabinet să semnați fișa personală. Vă admir curajul și sper să fiţi
răsplătită pentru voința dumitale și de Cel-de-Sus.
Rămase
singure cu bolnavul, doar ea și infirmiera, Ema căută mai insistent în ochii
lui Victor Sidoriu, dar el nu pricepea nimic din ce i se întâmpla în acel
moment; doar părea că îl preocupă ceva apăsător și greu de dezlegat.
– N-o să vă
las să obosiți bolnavul, zise infirmiera. Pe schimbul meu sunteți doar un
vizitator și lor nu le dăm voie mai mult de un sfert de ceas la căpătâiul unor
bolnavi ca el.
– Nu
obișnuiesc să primesc ordine de la inferiorii mei! ripostă cu fermitate Ema.
Ochii ei negri, mari, o măsurară din cap până în picioare pe infirmiera care
ridicase un pic vocea.
Ema era
hotărâtă să nu creadă pronosticul pe care-l dăduse doctorul, dar în momentul
acela o teamă nelămurită o făcea să nu se uite la Victor, care ședea dinaintea
ei, inconștient de prezența celor două femei.
– Aveți un
ulcior? Bolnavilor li se face, când și când, sete, deși n-o spun direct. Îmi
place să am la îndemână un ulcior cu apă. Vedeți, explică ea, nu mai transpiră
abundent. Simte că cineva apropiat se află aici pentru a-i veni în ajutor.
– Da, nu mai
transpiră, e odihnit. L-am spălat adineauri pe față și asta l-a răcorit.
– Nu! zise
Ema. E altceva. Nu înțelegi dumneata... Haideți, să mergem să-mi predați
camera.
Înainte de a
părăsi patul bolnavului, Ema cercetă trăsăturile suferinței de pe chipul lui
Victor pentru a căuta, în cartea doctorului Vasile Voiculescu, remediile bolii.
Fața lui era ca de ceară, iar trăsăturile ascuțite se accentuaseră și mai mult.
Ceva mai
târziu se înființă la cabinetul doctorului maior Angelescu pentru a semna
fișele pe care le pregătise acesta, apoi reveni de-și aranjă camera cu puținele
lucruri aduse de acasă. Scoase și cele două cărți, „Toate leacurile la
îndemână” și „Mesteceni în ploaie”, le puse pe singura măsuță din
cameră și se îndreptă spre ghereta portarului unde se interesă de satele din
jur, în care spera să găsească, chiar de-ar fi bătut la fiecare poartă, acele
plante medicinale recoltate de țărani, pe timpul verii, din care să pregătească
tincturile, alifiile și ceaiurile recomandate în cartea lui Vasile Voiculescu,
raportate la simptomele şi starea lui Victor. După ce-i oferise informațiile
cerute, portarul îi spuse ce credea el despre situaţia de faţă, dând pasiv din
umeri:
– Păreţi
dezamăgită, domnișoară, însă aici numai Dumnezeu le hotărăște soarta. Dacă El,
drăguţu’, nu se învoiește cu speranța noastră, totul e degeaba, eu așa vă zic.
– Când nu
mai ai nicio speranță, trebuie să te rogi și pentru miracole. Ele se întâmplă
celor necăjiți ca noi, dar care încă mai cred și sunt curați în gânduri... Vezi
dumneata, pe omul curat nu-l are Dumnezeu cu nimic la mână pentru a-i semna așa
repede condica spre cimitir.
Plecă cu
gândul că de aceea sunt făcuți oamenii care reușesc în viață: să creadă în ce
și-au propus, ca în acel mesaj de speranță cerut cu ardoare, cum te-ai ruga
dinaintea icoanei; iar când te-ai ridicat, să treci la înfăptuirea lui, acesta
să nu fie doar o poveste pe care o spunem unul altuia pentru consolare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu