Enigmatica Ema (cap. 11)

Cap. 11 - Visele și tâlcul lor

       Chiar dacă ar fi știut cât de multe femei s-ar fi făcut luntre și punte, de-a lungul istoriei, pentru a învinge gheara morții, nemiloasă ca un vultur din înaltul cerului, Ema nu s-ar fi dat nicidecum bătută. Strânsese atâtea plante și rădăcini pe unde fusese încât la întoarcere era atât de frântă de oboseală că nu mai auzi loviturile de topor ale soldatului care cioplea, undeva în apropierea locuinței ei, crucile pentru cei care mureau zilnic în spital, când stinse opaițul și se culcă. Visă că îi ceruse preotului bisericii din provincie un mic semn cu privire la încercarea de a-și salva omul drag.

       – Crede el că noi, ca ființe zămislite din suflarea Lui, Îi aparținem până la ultimul fir de păr? îl auzi pe preot.

       – Părinte, el nu e un habotnic… Dar crede în el însuși. Ceva îl ajută să vadă mai mult decât alții...

       – Cum se face că ai ascultat cu atâta răbdare tot ceea ce ți s-a spus? Și ai crezut că nu tu deții adevărul final? Simt oarecare plăcere în ceea ce spui, dar te întreb… aici preotul căută să-și găsească cuvintele. Prin vis, Ema își determină inima să bată mai liniștit pentru a-l auzi pe preot: Ai încercat să-l convertești la Dumnezeul tău? Dacă n-a găsit credința noastră, înseamnă că toate învățăturile lui sunt în sine erezie, minciună și înșelăciune. Noi suntem credincioși, pentru că nu ne-am îndoit de credința noastră, fiind cuceriți de puterea Mântuitorului. Noi am văzut toate astea. Pe omul ăsta, pe care spui că-l iubești, nu-l apasă nicio suferință de-a noastră. Va fi greu să lupți numai tu pentru el, când tu ești doar creația din cartea pe care a scris-o. Nu te va cunoaște în realitate decât dacă te eliberezi o vreme din mintea lui. Aici bătălia ta are cele mai mari șanse de reușită. Altfel, drumul va fi lung.

       – Nu-i adevărat!... Totul trebuie să fie posibil. Nu-i adevărat că drumul va fi lung!... ţipa Ema, zbătându-se în aşternuturi până când realiză că toate acestea i se arătaseră doar în vis. Când se trezi de-a binelea, îngenunche dinaintea icoanei pe care i-o dăduse una din femeile la care bătuse la ușă, prin satele de unde strânsese destule plante descrise în cartea doctorului Voiculescu. Se rugă intens să reușească ceea ce încerca să facă, deși i se transmisese că era ca și cum orbii încercau să zărească odată și odată lumina soarelui.

       Trecuseră deja două săptămâni de când Ema îi aplica tincturile și alifiile preparate de ea, iar ceaiurile nu lipseau de la căpătâiul lui Victor Sidȯriu. Cangrena de pe brațul acestuia se retrăsese spre cot și el începu să înțeleagă că cineva „apropiat” se afla alături, zi și noapte.

       Uneori, mai ales când se afla în nopțile de gardă, Ema se „cuibărea” în patul lui Victor, lângă el, cu fruntea lipită de obrazul lui și încerca să-i transmită căldura ei și ceva din energia pozitivă a gândurilor despre care citise în cartea lui Voiculescu. Dar în același timp se ruga continuu. Credea că astfel va pătrunde în mintea lui și îl va elibera de toate temerile în care fusese adus de fluxurile de energie a bolii. Îi lua mâna stângă între palmele sale și cu vârful degetelor îi frământa liniile din palmă, iar gândul îi era la acele zile când îi cunoscuse imaginea aceea luminoasă de arhanghel al momentului, în care scrisese cartea despre ea.

       Într-una din zile, mergând îngrijorată spre magazia cu pansamente, îl întâlni, pe un hol ceva mai întunecos, pe Victor și fu chiar uimită că el părăsise salonul și se deplasa în cârje:

       – Victor, tu?!… se sufocă ea de emoţie: Cum așa?... Nu-mi vine să cred…

       Cel care se deplasa în cârje, o privi intrigat câteva clipe, apoi, realizând starea de fapt, se urni din loc, rostind:

       – Bocsánat, hölgyem! Azt hiszem félreértés történt, összetévesztett valakivel. Bocsánat. Viszontlátásra! (Scuze, domnișoară! Cred că ați făcut o confuzie. Scuzați. La revedere!)

       Ema rămăsese pe loc, crezând că visase toate astea. Își reveni când ofițerul (abia acum îi desluşi epoleții sub halatul de spital) se îndepărtă spre capătul culoarului, spre ieșire. Ciudat! Din spate, observă că acesta era ceva mai scund, cam cu o palmă, decât Victor Sidoriu. Totuşi, de unde această încurcătură? Ema îşi lăsă priorităţile deoparte şi se îndreptă spre salonul unde se afla Victor, sperând parcă într-o minune. Însă Victor era tot în patul său și tot în starea vegetativă pe care, din păcate, i-o cunoştea atât de bine. Închise ochii şi începu o rugăciune, dar pornirea evlavioasă îi fu oprită de o şoaptă:

       – Tu, aici?...

       – Doamne, Dumnezeule!... explodă Ema, apoi, dându-şi seama că se află lângă un convalescent, îşi potoli vocea: Pot să-ți vorbesc? Dacă ești obosit, putem vorbi mâine!

       – Crezi că mă poți trimite așa de uşor la culcare? Și eu am să-ți spun ceva…

       – Victor, tu chiar știi cine sunt?... Adică... Am vrut să-ți spun că arăți bine…

       – Nu arăt și o știi bine, Ema! De ce ți-ai tuns părul? Ieri când te-am văzut... Erai în fața șevaletului. Nu-ți amintești?...

       Ema îngenunche la căpătâiul patului și îi luă mâna stângă între palmele ei, apoi i-o duse în dreptul buzelor:

       – E bine că îți amintești toate astea... Avem multe de discutat, dragul meu! îi lăsă mâna să alunece pe obraz, cu senzația unui ușor sărut, pe urmă se uită țintă în ochii lui: Încă arzi și ai fierbințeli. Vino și pune-ți capul pe mâinile mele o clipă. Ai nevoie de liniște.

       – Dar ce-i asta? Nu pot să-mi ridic brațul drept. Ce se întâmplă cu mine, Ema? De ce mă aflu aici? Unde sunt? Și tu?... Ce-i cu toate astea?

       Ema se ridică și se îndreptă spre fereastră. I se vedea pe chip o încordare sufletească adâncă. În timpul nopții avusese un vis în care preotul la care apelase oprise discuția fiindcă îl simțea ca și cum acesta era nevoit să îi vorbească cu gura încleștată.

       – Părinte, spusese ea, trebuie să ne iubim aproapele.

       – Foarte adevărat! încuviinţă preotul. Când îți lipsește viața adevărată, ți-ai dori ca aceea în care te zbați acum să nu se întâmple. Dar poate e o întâmplare miraculoasă să dai în viață peste astfel de oameni. Ei te vor urmări mereu... mereu...

       – Ești pe un pat de spital. De ce te miri așa?

       Ochii lui mari priviră în sus, spre ea.

       – Te-ai căsătorit, în cele din urmă, cu  Stelaru? întrebă abia șoptit.

       – Nu fi naiv, îi răspunse ea de lângă fereastra unde privea în afară. Cred că o să treacă mult timp până când se va înfăptui ce ai scris în cartea ta. Îți mergea imaginația atunci, dacă și acum mai crezi? Îți mai amintești cine a scris „Mesteceni în ploaie”? Mai știi ceva despre eroina cărții? Ai reușit s-o salvezi la final?

       Ema știa din celelalte cărți ale lui Victor Sidoriu că mai toate eroinele sfârșeau în singurătatea istoriilor trăite. Nu-i citise până la capăt cartea la care făcea referire, dar bănuia că și ei i se hărăzise aceeași soartă. Bănuia. Nu era sigură. Îi pândea acum reacția.

       – Nu rețin așa de multe amănunte ca tine. Aș fi vrut să-i scriu finalul. După cum vezi, nu o să mă lase mâna. Îi voiam unul fericit. Ai fi vrut să se întâmple atunci?

       – Aș vrea să fie acum.

       – Crezi că tatăl tău o să-ți dea voie?

       Era ceva nou în discuția asta, pentru Ema. Realiză că în mintea lui el confunda niște planuri. Pesemne trăia realitatea ca pe ficțiunea pe care o scrisese. Se întoarse spre Victor. Era fericită să-i facă jocul:

       – Nu e cazul să-i mai cer voie. Tata a murit acum câteva luni. Altfel, nu l-aș fi părăsit nici măcar pentru tine.

       – Dar mama ta? Mie îmi poți spune. Știu să țin un secret.

       – Pe ea las-o în pace. E lângă sora mea. I-am spus că plec cu cei de la Crucea Roșie, pe front. Că armata noastră și țara are nevoie de noi. Dacă i-aș fi spus adevărul, avea să-și închipuie că e ceva cu noi doi. Chiar dacă a simțit ceva, nu-mi va spune asta niciodată.

       – Ema... şopti Victor, care respira tot mai greu: Va fi dificil pentru mama ta, fără tine.

       – Știi, serile trecute, lângă tine, am încercat să mă hotărăsc dacă să mai rămân, sau mă întorc acasă. Ai spus că știi să ții un secret. Ei bine, îți amintești când mi-ai ieșit înainte pe aleea din Crâng? Ți-am spus atunci că am dormit cu cartea ta, ani buni, sub pernă. Chiar nu știi de ce?

       – Nu. De ce ai făcut asta?

       – Căutam să mă decid, spuse ea. Tu existai în mintea mea prin cartea aia. Ar trebui să te bucure că ți-am mărturisit toate astea.

       – Hai, vino! Stai pe pat lângă mine. Și eu am avut, până azi, un vis tare lung și urât. Uite! Tu ai apărut ca ieri, nici nu știu dacă acum nu visez, dar ce văd, nu-i nicidecum un vis.

       Ema îl înconjură cu brațele pe după umeri, sub pătura cazonă de spital. Îl sărută ca atunci când el o luase în brațe, la Poieni. Aureola romantică cu care el o întâmpinase acolo, în tabăra de pictură, o purta ca pe un val clipocind sub sălciile pictate cândva.

       – Cred că or să treacă ani buni ca să ne putem căsători, spuse el desprinzându-se din îmbrățișările ei.

       – Cine a spus că vrea să se căsătorească? se miră ea.

       Toate acestea, Ema le spusese cu oarecare veselie, repede și cu o licărire neobișnuită în ochi. Victor Sidoriu îi auzea numai cuvintele și întinse mâna zdravănă și-i atinse palmele.

       – Ai dreptate, Ema. Cred că am fost gelos pe Stelaru. De aceea am făcut totul ca să anulez căsătoria voastră.

       – ?!...

       Ema înțelesese acum că Victor vorbea despre ceea ce scrisese în „Mesteceni în ploaie”, cartea pe care ea o abandonase cu câteva capitole înainte de final. Nu cunoștea partea la care făcea el referire. Se ridică de pe pat și îngenunche la căpătâiul lui. Îi luă fața între palme și-l privi intens, cu ochii mirați.

       Intră o infirmieră urmată de unul dintre doctorii spitalului. Dacă și-ar fi permis să observe, Victor Sidoriu ar fi băgat de seamă privirile nedumerite ale acestora. El însă nu voia decât să o știe pe Ema lângă el.

       – A, domnul scriitor și-a revenit dintr-odată la viață. Așadar, cu sănătatea o ducem mai bine!... remarcă doctorul.

       – Slavă Domnului! Nu credeam în așa minune, zise Ema.

       – Da, acum am priceput totul, urmă doctorul. N-am știut, deși pricepusem câte ceva. Dumneata chiar îl iubești? apoi se adresă direct bolnavului: Știți ce vreau să spun? Dacă Ema nu mi-a spus mie, înseamnă că n-a spus nimănui. Dar ce-a fost între voi?

       Victor Sidȯriu nu era în stare să mai vorbească și cu atât mai mult să se gândească la ce întrebase tânărul doctor. Se întoarse ușor pe o parte a corpului și refuză să mai poarte vreun dialog cu cei de față. Ema fu cuprinsă de un sentiment de ciudă pe acești oameni care pătrunseseră fără voie în discuția lor. Era ca și cum ar fi dat cineva buzna în viața ei.

       Peste alte două săptămâni, Victor Sidoriu fu văzut pe aleile din curtea spitalului, la braț cu Ema, în discuții prelungite, purtate în șoaptă. Nimeni nu înțelegea cum s-au schimbat lucrurile dintr-odată, și asta numai după sosirea Emei. Acum putea mișca brațul drept, afectat de explozia bombei care lovise acel camion, dar ceea ce uimea corpul medicilor din spital era faptul că mintea lui era din nou lucidă și el privea în urmă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în viața lui. Poate ar fi căzut în acea stare de amnezie din care, se spune în popor, nu îţi mai revii vreodată, dacă n-ar fi fost Ema, care nu-l lăsase o clipă singur. Vorbeau firesc despre acea perioadă din trecutul său, de dinainte de a-l cunoaște Ema, şi ca prin vis tot ce aparținea trecutului apropiat era ca și uitat. Era ca și cum ar fi aţipit într-un somn mai lung. De acolo, încoace, imaginile derulate dinaintea ochilor se tot perindau ca într-un joc al minţii. O anumită frază nu-i dădea pace: „Gândeşte-te că tot ce e mai de dorit pentru tine e pe cale să se întâmple. Tu, însă, nu-ţi face griji. Toate cele auzite se pot schimba, când într-un vis, când în realitate, cât ai clipi. Doar cel care veghează la toate astea, Dumnezeu, nu clipeşte.” Cine le spusese? Nu-și amintea. Le scrisese în „Mesteceni în ploaie”? Dar cartea aceasta n-o avea lângă el ca să poată verifica. Ema nu-i spusese că luase cartea cu ea. Şi, sigur, de la fraza aceasta începuse mai apoi totul. Realitatea devenise vis şi visul o altă realitate. Toate astea aveau să se întâmple curând fiindcă uneori timpul trece ca și cum ai clipi.

       Ema încercase să obțină un transfer la o clinică de la munte, dar nimeni nu o mai privea cu acei ochi de la sosirea ei la Spitalul Militar. Și acest amănunt i se păru straniu, dar nu-și bătea capul să înțeleagă ce anume determinase în conducerea spitalului o așa schimbare de conduită. Presimțea însă că avea să vină și ziua aia când i se va dezvălui secretul acestei atitudini.

       De toate eşecurile ei din viaţă, Ema se acuza pe sine. Pe vremea când o înşelau toți, se credea singura vinovată. Nu ştiuse, în fine, să facă din viaţă un spectacol care să te ţină tot timpul cu sufletul la gură. Fusese o biată frunză de mesteacăn (copacul preferat de tatăl ei în picturi), aruncată în cărarea unora și altora. Când, spre treizeci de ani, iubise şi ea un bărbat, n-avusese nici tăria de-a se purta în aşa fel încât acela să nu-i ştie frământările și nici curajul de-a merge până la capăt în iubire. Se purtase ca o adolescentă speriată. Şi i se mai destăinuise şi surioarei, care n-avea cum să ştie că iubirea ei pentru cel din pricina căruia plecase în Italia se consumase doar printr-o simplă plecare. Fusese în lungi dispute cu sine.

       Din tot acest episod, un singur lucru nu regreta: acela de a-i fi încărcat lui Victor Sidoriu memoria cu o amintire care să-i fi dat speranțe deșarte, printre atâtea „amintiri” cu care o-ncărcase el, în puținele clipe petrecute împreună, și pe care le așternuse în carte ca ficțiuni literare.

       Seara, înainte de a se despărți de Victor și de a-l conduce în salon, îi spunea: „Judecate retrospectiv, faptele îi pot apărea fiecăruia cu alte dimensiuni, cum ar fi cele prezente. Acum putem (nu-i așa, se întreba de una singură) folosi și imaginația!” Când Victor încerca să îi amintească de trecut, ea râdea străină de tot ce trăise cu înverșunarea unei adolescente rebele: „Totul se uită, ce ai trăit şi ce n-ai trăit.”

       Victor îi povestise, recent, că parcă-şi aducea aminte că fusese îndrăgostit de câteva ori, în schimb nu uitase nimic din ce trăise, substituindu-se personajelor din cartea scrisă despre povestea Emei. La vremea când iubise ea, totul începea cu acea iubire din copilărie care durase și după terminarea liceului. Despre asta, bănuia ea, începuse să-i povestească lui Victor (iar el le preluase în carte) cu ziua când îl cunoscuse pe Grid, cu vorbele pe care le rostiseră fiecare dintre ei, cu orice nouă întâlnire, cu fiecare cuvânt, privire, zâmbet, apoi totul se pierdea în necunoscut. „Oare fusese aievea?” Chiar dacă-şi mai amintea vag crâmpeie din acea poveste de iubire adolescentină, totul era cenuşiu şi devalorizat. Ca și cerul: la început strălucitor de stele, apoi acoperit de norii care-l întunecă, pălind strălucirea stelelor, până când ele mor.

       Pe Victor, Ema nici nu-şi mai amintea când începuse să-l știe prins în insectarul inimii: atunci la întâlnirea din Crâng, sau începând cu episodul Poieni? Îl preţuia ca și atunci, dar când era acum cu el și îl simțea lângă ea, numai al ei, cum nu îl simțise de la-nceput, chiar crezu că Victor scrisese în acea carte, ca și cum ar fi scris despre povestea lor, firește, imaginară.

       Dar despre dragostea reală, care cu timpul se transformă într-o mare tandreţe, numai Victor o putea sintetiza și concretiza (își spunea Ema). De fapt, Victor Sidȯriu o și făcuse în cartea sa „Mesteceni în ploaie” (sau așa credea) pe care, din păcate, ea n-o citise până la capăt.

                                     (va urma)