Enigmatica Ema (cap. 12)

Cap. 12 - „Umbra ei printre mesteceni”

       Ema se întorsese în camera ei și, după ce-și pusese de un ceai, se refugie pe un fotoliu, cu manuscrisul lui Victor Sidoriu în mâini. După discuția pe care o avusese cu Victor simțea nevoia să reia cartea de unde rămăsese cândva. Se surprinse privind pe fereastră cu un gând năstrușnic în minte: „Seara asta va fi pentru mine ca întrecerea lui Ahile cu țestoasa...” Pesemne, pentru Victor, își spunea, orice moment al vieții, oricare fapt petrecut în scris cu ea, ar trebui să fie unul imaginar și poetic, dar pentru ea conta cât de departe mersese Victor cu imaginația. Întrebarea pe care o pusese într-un moment de rătăcire și spusese de Stelaru și de acea cerere misterioasă în căsătorie, nu era tot un mod de a simți realitatea, și nu o simplă enumerare a unei scene din roman? Venise după el până la capătul țării și a trebuit să constate că nici aici nu puteau fi lăsați singuri, în salon ori prin curtea spitalului, să sporovăiască numai de-ale lor. Tot timpul o gardă de medici și asistente, alți bolnavi, roiau în jurul lor de parcă ar fi ținut morțiș să-i despartă. Iar când Victor cădea pradă amneziei și tăcerilor care abia așteptau să-l înhațe și să-l târască în labirintul fără de întoarcere, iar ea, Ema, se așeza pe pat lângă el, să-i simtă orice „strigăt interior” de ajutor, își zicea: „Doamne, cât de nedrept este împărțit norocul acesta în viață! Frica de care ne temem este urâtă, durerea de care ne temem e groaznică. De nesiguranța asta ne e teamă. Adevărul de care ne temem ni se pare o minciună... De ce nu lași, Doamne, lumina să împrăștie acest întuneric din mine; ori eu sunt din toate acestea?”

       Își pusese cana cu ceai alături, pe o măsuță, și, trecându-și mâna prin păr, dădu câteva pagini înainte și înapoi de unde credea că rămăsese cu cititul manuscrisului.

       „...Șerban Stelaru se ținuse de cuvânt. Venise, așa cum îi promisese Emei, acasă la ea, să stea de vorbă cu părinții și să o ceară în căsătorie. Clipa aceea avea să-i rămână întipărită în minte. N-avea cum s-o uite. Șerban avea ochi de culoare deschisă și chiar nu realiza de unde îi rămăsese ei, în amintire, culoarea pufului de gutuie din ochii lui. Mai târziu realiză că tocmai pictase, cu o zi înainte, ceva asemănător. Era un început de toamnă, o lună de septembrie care începuse amenințător pentru ceea ce avea să urmeze. Purta un palton întunecat care-i arăta, pe chip, în contrast cu ochii, tristețea. Intrase doar până în hol și nu mai voise să înainteze. Îi spusese Emei că trebuia să plece neapărat din țară, că intervenise ceva la un șantier al trustului său care-și avea lucrările arheologice aproape de granița cu Iugoslavia. Că acele descoperiri erau legate de niște vestigii dacice ce se întindeau de la Sarmisegetuza până dincolo de granița României și că el fusese delegat să facă la fața locului un raport pentru minister. În acea vreme tatăl Emei era deja pe moarte și Ema a fost de acord să amâne momentul anunțării căsătoriei în familie. I-a cerut să îl însoțească, în ziua plecării, la gară. Șerban Stelaru s-a opus. A spus că era mai bine să fie singur, atunci. «Dacă așa spune, cine știe, i-o fi greu și lui!...» se lăsase ea înfrântă. Apoi, tatăl ei a fost dus la un spital din Văleni, iar Ema s-a mutat la bunicii paterni, într-un sat din apropiere. Adevărul despre Stelaru avea să-l afle printr-o ciudată întâmplare, tocmai acolo. În apropiere de locuința bunicilor era un parc printre mesteceni tineri, cu o cafenea. Într-o seară, ședea la o măsuță, singură, cu cafeaua dinainte. La a doua masă de lângă orchestră (un menestrel cu o mandolină și o tânără, numai pistrui pe obrăjiori, la un pian vechi, dezacordat), stătea o doamnă care tot privea insistent la ceasul cu cuc din perete. Dar ochiul ei drept se uita la Ema, cam cum ar fi studiat un goblen întors cu iglițele când pe față când pe dos. Frământată, pesemne, de ceva, după un timp, doamna s-a ridicat de la acea masă, i-a făcut semn băiatului de la tejghea să se apropie și i-a șoptit câteva cuvinte. După câteva momente, barmanul s-a apropiat de masa Emei și a întrebat dacă mai dorește ceva. Ema a făcut semn că îi era suficientă doar o cafea.

       – Vă numiți, într-adevăr, Ema Crângașu?

       – ?!

       – Doamna de acolo, arătă el cu o mișcare a capului spre cea de-a doua masă de lângă orchestră, mi-a indicat numele dumneavoastră, întrebând dacă acesta vă e numele. Are ceva să vă transmită.

       Abia atunci Ema o privi insistent. Aceasta îi ghici gândurile și ridicându-se de la masa ei se apropie de Ema. Când a ajuns aproape, a întrebat:

       – Nu ești localnică, dar cred că te-am mai văzut prin parc. Locuiești pe undeva, pe aici?

       – Da. La bunici... Dar de ce întrebați?

       – Și bunicii mei sunt de pe aici, a zis străina. Am venit în vizită, sunt bătrâni și neputincioşi. Locuiesc în sat, în spatele bisericii. Sunt fosta doamnă Stelaru. Tamara e numele meu. Judecătoare la tribunalul din orașul B. Cum v-am văzut, m-am întrebat de unde vă știu. Mi-am zis: să vă fi văzut întâmplător, pe stradă, ori la o manifestare. Și mi-am amintit. Dintr-o poză cu Șerban Stelaru, soțul meu. Adică, fostul.

       Mâna Emei încremeni pe ceașca de cafea. Nici prin gând nu-i trecuse că întâlnirea aceasta ar fi putut fi adevărată, sau era doar o armonioasă împlinire a unei zile neașteptate, ori o neprevăzută revenire a chipului neclar dintr-un vis, de care și uitase, ce-i tot spunea că o prevestise.

       – Nu mi-a spus. L-am cunoscut pe soțul dumneavoastră, pe un șantier din orășelul meu... (Era într-adevăr adânc impresionată de tot ce auzise). Nu mai știu nimic despre Șerban... Credeam că e singur... Am fost prieteni. De patru luni e plecat pe un șantier în Iugoslavia. Nici măcar nu mi-a scris.

       – Pe un șantier? În Iugoslavia?... Acolo s-au mutat beciurile celor de la Siguranță, acum? se arătă mirată doamna Tamara. Află drăguță, că pe când studentul Stelescu, cel din faimosul proces de la Ploiești, dacă-ți amintești, se afla internat la Spitalul Brâncovenesc pentru o operaţie uşoară, zece studenţi teologi, înarmaţi cu pistoale şi cu securi la brâu, au pătruns în salon și au tras asupra lui zeci de gloanţe, după care l-au crestat cu securile, iar mai apoi au cântat şi au dansat în jurul cadavrului. Șerban Stelaru se afla printre ei...

       Dacă s-ar putea împietri un fulger, să rămână neclintit ca o coloană de piatră, pesemne s-ar putea descrie spaima care i se prinsese, ca o mască, pe chipul Emei. Uimirea de pe chipul ei avea ceva din spaima aceea care se-ncuibează în ultimul atom al ființei și-l dilată pe măsură ce nici un sunet nu mai tulbură liniștea din jur. Doamna Tamara, contrariată de tăcerea Emei, se și îndreptase spre ieșire, nu înainte de a mai spune câte ceva:

       – Cred că nu sunt lucruri pe care să le audă o ființă atât de fragilă. Poate mă cauți și o să vorbim.

       Ema nu mai auzea decât zbârnâitul mecanismului de la ceasul cu cuc, tânguitul mandolinei și încă un sunet ascuns, pe care numai inima îl poate da. Își lăsase privirea pe ceașca de cafea , ascultându-și, printre zvâcnetul din timpane, trecutul. Și, deodată, de după un paravan invizibil al gândurilor, răzbătu tăios, sâcâitor chiar, o voce lăuntrică, acuzatoare: tuu… tu… tu… De ce tocmai tu?

       De la acea întâmplare, Ema nu se mai întâlni cu Tamara. Tatălui i se făcuse ieșirea din spital și a fost trimis acasă. Ema părăsise locuința bunicilor și își urmase tatăl. Acum, venea mai des la căpătâiul lui și stăteau de vorbă.

       – Ei, ce e? o întrebase, odată, în șoaptă. Te mai întâlnești cu iubitul tău?

       – Tată, pentru Dumnezeu, să nu mă întrebi nimic, chiar nu vreau să mai știu ceva despre asta. Am alte vise, tată! Aș vrea să călătoresc undeva în străinătate, sau măcar să plec cât mai departe de acest oraș. Să pot uita totul!

       Îi spunea toate astea și trecea de la tulburare la teamă, iar de la teamă nu mai era decât un pas până la îndoială.

       – Așa ceva… așa n-am simțit niciodată, tată! îi spuse ea după ce se simți privită cu insistență. A plecat din țară, ori așa zicea, fără să spună nimic. Dacă mi-a ascuns ceva, înseamnă că era ceva serios de care ar fi trebuit să-mi fie frică. Și dacă nu mi-a spus însemnează că era ceva serios, nu?... Tată, dumneata dormi?

       – Nu, draga tatei, nu-mi place să te aud vorbind despre teamă. Vorbește-mi, vorbește-mi mai departe. Tot n-am să dorm. Ce-i prostia asta, să dormi? Mă gândeam și eu, așa! Dar când ne-ai anunțat că o să vină să ne anunțe ceva important, m-am gândit… Ce nu ne puteam noi gândi!...

       – Tată, i se adresă Ema după un timp de gândire, e o rușine să iubești pe cineva care a mai fost însurat?

       – Ce vorbești, Ema? Roagă-te lui Dumnezeu să-ți alunge asemenea gânduri. Iar tu nu alunga zâmbetul ăsta de pe chipul tău. Căsătoriile sunt hotărâte încă de acolo de sus, în ceruri.

       Ema se ridicase de la căpătâiul tatălui și se plimba de colo până colo, atrăgând atenția asupra chipului ei încordat și din când în când, absent și posomorât:

       – Dar a trecut… gata, a trecut, tată! oftă ea ușurată. Câteva nopți m-am chinuit, am suferit, dar cred că m-au întărit și sper că și chinurile astea mi-au fost de folos.

       – Ei bine, spuse tatăl, mă bucur mult de tot. Uite cum fata mea a prins rădăcini în palmele mele. Rochia maicii tale s-a tupilat în câmp de maci când te-ai născut. Oare ți-am mai spus? În cer sper că e liniște… Aș dori să te știu fericită.

       – Nu pot să nu te iubesc pentru aceste minuni încredințate, tată! Nu-i vina mea că s-a întâmplat așa. Și tu, fiindcă mă crezi și te bucuri pentru mine, o, da, sunt fericită! Mi-ai dăruit încrederea că pot privi viața și în straie de poveste. Tot ce m-ai învățat o să agăț în copacul sur, numit dorință.

       Tatăl ei era singurul om căruia putea să-i spună totul. Și îi destăinuise cam ce avea pe suflet. Iar când plecă la culcare se miră de sentimentul de ușurare care pusese stăpânire pe ea. Se trezi în camera ei, dinaintea oglinzii rostind cu voce tare:

       – Tu mă înțelegi, tată! Știu că și din ceruri te vei bucura pentru mine.

       A doua zi, când coborî în odaia tatălui, avea să-i povestească ce visase după ce avusese loc, cu o seară înainte, discuția lor. Cum se făcea că mergea pe strada cu tei, prin parcul presărat cu mesteceni tineri. Umbra ei se strecura fără țintă. Știa că era ca și aceea din crâng, când se strecura pe cărăruia din pădure, deși nu semănau deloc. Și trecătorii o priveau pe furiș, dintr-un lan cu maci aflat de o parte și alta a drumeagului. În copilărie, își adusese aminte, singurul lan care i-a gâdilat genunchii era plin de maci, dar când alerga să-l ia în picioare, ia-l din ținutul nimănui. Pe urmă, în vis, un copac rămuros și bătrân îi atrase atenția cu scoarța lui aspră și când da să se apropie, din curiozitate, să-i distingă rănile de pe trunchi se trezi cum toate crengile se apleacă și o înlănțuiesc. Din spatele copacului se auzea strigătul tatălui care o ruga să plece de acolo, să fugă cât mai departe. Iar ea se zbătea și de ce se zbătea mai tare, de aceea ramurile copacului deveneau niște lanțuri de fier tot mai groase... Și acum le simte răceala. Crede că a mai visat asta și altădată. Nu e sigură. Visul pare să însemneze sfârșitul a ceva. Nici ea nu știe ce.”

                                               (va urma)