Mehmet Deliù
(schiță)
Taica-moşu, cum
îi spuneam eu bunicului când eram copil, povestea odată că a visat cum se
văzuse dintr-odată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde
alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci, s-a ales cu o spaimă
teribilă. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe
jumătate. Unuia, care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de
spaimă, noi copiii îi spuneam: Mehmet Deliù. Nu-l chema așa, dar unui nebun ori
smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”. Dacă acel om n-ar fi
existat, poate copilăria mea, privitor cu ochii de acum, nu ar fi avut şi
partea cealaltă a monedei, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el că
în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce
îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire ori căutau să ridice cumva crucea
adevărului. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi,
dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca rolul nebunului, devenise el
însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii
tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale, precum un găinaţ
de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi
fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele, de ochii săi
bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copiii, cu certitudine, ne temeam.
Văzându-l uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se nimerea
pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi
cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite se află câte o mare
durere.
- Tu eşti a lu¢... (Îmi spunea atunci, căutând să-și amintească despre
ai mei). Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.
Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi
de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia
schimbat?
-Nu cred că mă
știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă iar mama...
Am vrut să-i
spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata e cu oile mai mult pe
câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în
palmă de era să cad pe spate de spaimă.
-Ia te uită la
el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos
în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua
CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin învățătorul te-a întrebat: „Ce
ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E
cioban.” Îl știu și pe bunicu-tău. Nu stă la marginea satului, aproape de
cimitirul turcesc? Nu-i „mukanul” de Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa
cum tătarii îi denumeau pe toți românii, care credeau ei că veniseră în sat de
la munte, cu termenul „mukan”. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și
celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur, cu căruța
cu cai, cum făcea bunicul.)
Când mi-a dat
drumul din strânsoarea degetelor am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele.
Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum
auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit
Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap?
Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul
agăţat de ciorap sau fluturele de sticla lămpii. Ai noştri, acasă, seara, când
nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum
începeau cu ameninţările:
- Ia tăceţi
copii, auzi vine Mehmet Deliù să ridice copiii! Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi,
ca nişte mânji fără splină de nici aerul, cred, nu mai respiram de teamă.
Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul
devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă
agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă,
ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la
căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca ce mă urmărea. Dar parcă poţi să iei de gât
şi să dobori o nălucă?- vorba lui Victor Hugo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu